I s-a spus bătălia de la Nasiriyah. Ordinul a venit. Misiunea era să instalăm puncte de control și verificare la un pod peste râul Eufrat. […] Știam că urmează să avem incidente pe traseu. Este un fior anume când pleci în misiune știind că vei fi atacat.
De când mă știu mi-a plăcut să pescuiesc. Cumva, calmul apei îmi aducea și mie o liniște aparte. Așa am învățat că lucrurile bune în viață se obțin cu răbdare și determinare.
Am intrat în politică după ce am terminat o carieră profesională. Fapte. De aceea, pot spune cu tărie că și astăzi sunt un politician atipic.
Convingerile mele se bazează pe ceea ce facem pentru oameni, nu pe ceea ce facem pentru noi. Cred că asta face diferența între a fi om politic și om de stat. Omul de stat are viziune și face. Are acea putere de sacrificiu, de a pune binele general mai presus de binele personal.
În general, oamenii își amintesc de Dumnezeu doar la necaz. Numai în momentele grele din viață ne amintim cât de vulnerabili suntem și că există cineva deasupra noastră, care ne poate ajuta.
Dintotdeauna mi-am dorit ca băiatul meu să aibă această perspectivă; că la un moment dat își va întemeia o familie și se va rostui, cum zice românul, la casa lui.
Mi-e frică să nu ne abrutizăm, cumva, ca oameni. Să nu devenim mai răi, mai individualiști, mai egoiști. Prea mare este astăzi proporția interesului material în dauna celui spiritual. Dar cred că nu ne lasă, nu ne pierde Dumnezeu pe calea asta.
Eram la Mănăstirea Voroneț. A venit spre mine o măicuță pe la 90 de ani și mi-a spus: “Domnule general, când vom ajunge la Judecata de Apoi, Dumnezeu nu ne va întreba ce am făcut rău sau ce am făcut bine. El ne va întreba ce am putut să facem și nu am făcut. Pentru asta vom fi judecați”. Maica Elena o chema, iar vorbele ei mi-au răsunat în minte pentru multă vreme...
Constantin Rădulescu-Motru are o carte numită “Românismul. Catehismul unei noi spiritualități” în care critică clasa politică românească, despre care spune că: “politicienii noștri sunt interesați de satul românesc în două momente, la răscoală și la alegeri”. În 1932 este scrisă cartea, vi se pare că s-a schimbat ceva de atunci?
Rusia a invadat Ucraina. Încă din prima zi a conflictului, România și-a deschis granițele pentru refugiații ucrainieni. A fost un val de empatie absolut remarcabil, de la nivelul cetățeanului simplu până la nivelul autorităților. Eram prim-ministru și am luat imediat măsuri de organizare a unui răspuns integrat pentru facilitarea mijloacelor și instrumentelor prin care să venim în sprijinul refugiaților.
Pericolul creșterii mișcărilor populiste și extremiste este destul de vizibil acum și pentru noi. Extremiștii nu promit soluții, promit doar schimbarea. Este cel mai ușor să facă lucrul acesta când nu au nicio răspundere și de aceea joacă foarte bine rolul opoziției. În schimb, oamenii de la guvernare au responsabilități, au treabă de făcut și, cum se întâmplă într-o viață normală, mai și greșesc.
Pentru că s-a vorbit mult despre faptul că “nu sunt din filmul acesta”, al politicii românești. Și e adevărat. Nu sunt un om politic tipic. Și veți vedea în această colecție de gânduri și povești de viață care e crezul meu.
Sunt un om cât se poate de simplu, cu credință și frică de Dumnezeu.
Îmi iubesc țara și nu uit nicio clipă că jurământul pe care l-am depus, ca ostaș în slujba României, e să îmi apăr patria.
Și asta nu se face doar cu arma în mână. Se face cu inima curată și cu gândul că după noi rămân doar lucrurile bune pe care le-am făcut. Oriunde ne-am afla și oricât de tulburi ar fi vremurile pe care le trăim.